De multe ori privesc ceasul și îmi dau seama că orele se scurg și că nu reușesc să fac mai nimic. Deși nu stau o clipă locului, e greu să ai grijă și de casă și de copii, ba chiar și de munca ta, de viitorul tău.

Nu sunt omul care să nu muncească, nu îmi place deloc să stau și încerc mereu să vin cu idei noi și faine care să îi ajute și pe ceilalți. Sunt zile în care îmi propun să fac anumite lucruri și în care și reușesc să fac ce mi-am propus, ba poate și mai mult. Sunt însă zile în care nu mă regăsesc, zile în care mi se pare că oricine are ceva cu mine sau când simt că totul mi-e potrivnic. Iar uneori sunt pur și simplu zile în care sunt prea obosită să fac ceva.

Din exterior pare liniște, curățenie și totul bine. În realitate e o strădanie imensă să strângi după doi copii, să le prepari hrana curat, să îi pregătești, să petreci timp cu ei,să le citești, să îi înveți ceva, să faci ordine, să întreții, să strângi hainele de pe uscător, să prepari hrana și pentru tine, să fii mereu lângă cei mici când au nevoie. Și să mai și lucrezi.

Puse pe hârtie digitală par multe lucruri, nu-i așa? Pentru unii nu, pentru alții da. Ei bine mie mi-a fost relativ ușor până acum. Cu suișuri și coborâșuri. Au fost zile în care nu am avut timp să respir, din cauza deadline-urilor, cumulate cu nevoile copiilor, cele care mereu primează. Și totuși am muncit. Au fost zile în care am petrecut ORE în baie pentru a-i ajuta pe cei mici cu deprinderile de igienă. Să număr oare orele petrecute citind? Sau exersând lucruri cu cei mici? Învățându-i mereu ceva nou?

Sursa foto: https://unsplash.com/photos/Hcfwew744z4

”La ce bun? Pentru ce faci atâtea? Pentru tine ce faci?”

Mi s-a pus această întrebare. Pentru că pot. Pentru că vreau. Pentru că mi se pare justificat să te dedici copiilor. Și aici apare și un dar. Sunt implicată total în viața celor mici, dar nu uit de mine. Nu uit cum trebuie să vorbesc cu un adult. Nu am uitat ce e o relație profesională și nu uit când îmi iau angajamente. Muncesc și îmi doresc ca cei mici să crească văzând asta pentru că de fapt este cel mai bun exemplu. Nu, femeia nu trebuie să stea la cratiță, ci poate face și alte lucruri. Da, să scrie. Da, să preia comenzi în domeniul copywriting. Da, să fie content writer pe un domeniu tehnic.

E ciudat să spui că nu uiți de tine câtă vreme te îngropi în muncă. Doar că în cazul meu, munca nu e loc de îngropăciune, ci e de fapt locul în care eu înfloresc cu adevărat. Nu am fost niciodată mai vie și nu am avut niciodată atțt de multă încredere în mine, mai multă decât am acum. Pot să fac aproape orice, dacă Domnul îmi permite, dar pentru asta muncesc de rup atunci când pot. Haotic uneori, organizat arareori. Și totuși o fac.

Motivația mea sunt cei doi micuți. Da, îmi doresc să crească și să am mai mult timp pentru mine, însă am învățat să mă mulțumesc și cu puținul pe care îl am, pentru că de fapt am mult. Îmi doresc să ies și fără ei, pot număra pe degete momentele în care am ieșit liberă, însă în același timp încă mă bucur de iubirea lor.

Ei sunt lumina mea și lor le zâmbesc prima dată atunci când un client e mulțumit de mine. Lor le povestesc deși poate că nu înțeleg la justa valoare trăirea mea. E suficient că zâmbesc înapoi, pentru că ei văd că mami e fericită.

Nu am renunțat la mine, la planurile mele. Nici nu o voi face, dovadă că încă am idei năstrușnice. Mi-am adaptat însă nevoile în funcție de cerințele lor. Unii vor numi asta abandon. E o numesc răbdare. Am motivele mele să o numesc așa și nu mă grăbesc să anunț că sunt liberă. Pentru că ei sunt acum lumina mea și motivația mea și totul pentru mine.