Ce am scris despre...
Mă gândeam zilele trecute la momentele când era Vlăduț bebeluș. De unele îmi vine să râd cu putere, de altele parcă nu. A fost greu pe alocuri, nici nu știam prea multe, pentru că eu eram floricică și credeam că un copil e așa, ca în filmele americane, în pui în pătuț și gata, doarme, merge, totul singur. Ultimii cinci ani mi-au arătat că nu e așa, însă nici nu am întâmpinat dificultăți prea mari în a mă adapta.
Mi-am amintit însă și cât de mari au fost schimbările venite o dată cu bebelușul. De la întuneric noaptea, am ajuns la lumină de veghe. De la filme cu sunet, până târziu în noapte, am ajuns să învățăm să citim pe buze. De la orice, oricând, am ajuns la planificări cu multă vreme înainte. De la două haine în bagaj, am schimbat vreo 3 trolere (ca mărime) în ultimii 3 ani!
Lumina de veghe- prietena părinților
Viața se schimba pe atunci și ni se părea greu. Era greu să ne adaptăm la somn fragmentat, la plâns, colici sau dinți, lucruri care ne-au izbit ca un tren de mare viteză. Recunosc că la Cris, al doilea bebeluș, mi s-au părut toate mai ușoare. Păi da, deja trecusem prin niște lucruri, așa că puteam intui cumva ce urmează. Culmea e că la al doilea bebeluș mă așteptam să fie ca la Vlădu, dar nu a fost, iar asta cred că face perioada de creștere cu mult mai frumoasă.
Înainte să se nască Cris, de fapt să apară chiar, soțul îmi spunea să mai stingem și noi lumina de veghe noaptea. Nu prea îmi venea, adică, stând și gândindu-mă, pe lângă faptul că nu îmi place bezna, aș fi dorit să văd măcar o semi-luminiță undeva, cât să îl pot privi pe Vlădu. Era un soi de tristețe, nu am vrut să renunț…iar soțul, deși puțin nemulțumit, a înțeles.
Apoi a apărut Cris, iar lumina de veghe a căpătat însemnătate iar. Acum sunt doi și sincer nu mă satur să îi privesc pe amândoi în semi-întuneric, așa mici și drăgălași cum sunt ei, în somnul lor cel dulce.
Baby, when the lights go out…
Nu mi-a plăcut niciodată să dorm cu lumina stinsă și cred că niciodată nu mă voi obișnui pe deplin cu acest lucru. Cu atât mai mult cu cât, într-un mod deloc sănătos, m-am atașat de lumina asta. De ce? Pentru că e lumina în care mi-am privit copiii și pentru că atunci când luminile se vor stinge, acel lucru va însemna o nouă etapă, un nou început.
Azi nu sunt pregătită să intru în această etapă și consider că e un raționament sănătos. Pentru mine cel puțin. Știu că unele persoane abia așteaptă să revină la viața de dinainte de copii (dacă există) sau să se relaxeze cumva lucrurile. Eu pur și simplu nu mă număr printre acele persoane. Eu încă aș sta să proiectez umbre pe pereți, încă aș citi povești de seară cu intonație, încă m-aș cuibări între brațele lor micuțe de gărgărițe vesele.
Când se sting luminile înseamnă că au mai crescut un pic. Că revenim treptat la obiceiurile noastre. Că ne vom reobișnui așa. Pentru mine ziua aceea nu e azi. Nu va fi mâine. Nu știu când voi dori să renunț la lumina de veghe. Ce știu însă e că o să mai vreau (și o să îmi mai iau) nopți cu lumina de veghe aprinsă, ca să îi văd pe amândoi, să îi pot cuprinde în ochii mei în timp ce în suflet vor năvăli, ca acum, valuri de iubire.
Astăzi mă bucur de becul meu chior, cu lumină albăstruie, care-mi arată orice mișcare din pat. Azi sper ca momentul în care lumina se va stinge să fie cât mai îndepărtat. Știu că nu pot ține timpul în loc, sunt un om rațional. Nici măcar nu îmi doresc asta. Însă azi constientizez cât de mult contează lumina de veghe pentru mine și ce a însemnat ea în ultimii ani.
Când luminile se sting…de fapt nu se sting niciodată. Pentru că imaginea celor mici, întipărită pe retină, strălucește dincolo de orice.