Vlăduț a fost mai mereu cu un pas în față pe latura cognitivă. Uneori atât de în față încât chiar și mie mi-a fost greu să țin pasul cu el. A vorbit foarte devreme, pe la un an deja vorbea, iar la doi ani ne înțelegeam cu el de parcă era un om mare. Apoi a învățat literele, să scrie și să citească. Pe la 4 ani. În tot acest timp, mi-am pus pe pagina de Facebook personală câteva video-uri cu el, în timp ce realiza câte ceva deosebit, pentru că în definitiv da, mă mândresc cu el. Uneori am mai încercat să arăt și altora, să se bucure de bucuria mea, să le dau speranța că se poate și să îi impulsionez să lucreze cu copiii, firește, atât cât pot ei. M-am lovit nu doar de răutăți, ci și de reproșuri. La început chiar mă deranjau. Mai apoi însă am învățat să le ignor.
Nu are copilărie, lăsați-l să se joace! La școală ce o să facă dacă știe asta deja? Se va plictisi, asta e cert. La ce îi trebuie să știe literele de pe acum?
Să ne înțelegem…nu am nimic cu persoanele care se miră constructiv, ca să spun așa. Sunt acele persoane care poate că nu credeau că acest lucru e posibil, însă nu ai cum să nu simți sprijinul în vorbele lor. Eu vorbesc despre atitudinea înțepătoare care m-a și făcut la un moment dat să încetez să mai arăt ce fel am ales să lucrez eu cu copilul meu. Poate că pare greu de crezut, însă da, există și copii care prind lucrurile mai repede sau mai ușor. Așa mi s-a părut mie la Vlăduț.
Copilul meu are copilărie, ba aș spune că amândoi au și se bucură din plin de ea. Doar pentru că am ales ca pe lângă joacă să strecor și noțiuni de învățare, acest lucru nu înseamnă că le știrbesc bucuria, ci că îi ajut să învețe logic noțiuni care odinioară ne erau prezentate sub forma: pentru că așa zic eu sau pentru că așa trebuie.
Un exemplu: Vlăduț face înmulțiri la 5 ani. Nu vă închipuiți că stă într-un colț al camerei cu caietul de matermatică cu tabla înmulțirii pe copertă, învățând mecanic de zor. Nici pomeneală. Facem înmulțirea logic, adică 2×5 nu fac automat 10 pentru că zic eu, ci pentru că mergem în urmă la alte noțiuni, deja știute, cum ar fi adunarea. 2×5 egal cu 2 de cinci ori sau cinci de 2 ori, iar rezultatul este…o joacă, da?
Acum câteva luni, când încă nu avea cinci ani, Vlăduț calcula lângă mine: 2A+3A= 5A. Prea mult pentru un copil de nici cinci ani? Nicidecum, deoarece a învățat că A, în cazul nostru reprezintă o mulțime. Care se poate numi la fel de bine pere, porci zburători sau A.
Am fost întrebată de ce l-am învățat să citească, pentru că se va plictisi mai târziu. Nu, nu, l-am învățat să citească pentru că, așa cum am mai spus, pentru mine există câteva lucruri pe care nu le vei uita niciodată. Cititul, vorbitul și calculatul. Explic imediat.
Nu am scris acolo că scrierea e importantă. Deși știe să scrie, eu nu am pus accent pe asta. Va învăța la școală cum să scrie corect, pentru că dacă îl învăț eu, risc să o fac greșit. Cât știe acum e perfect, pentru că scrie inteligibil și se poate baza pe asta. Pentru definitivarea aptitudinii însă, voi lăsa asta pentru școală. Nu am făcut cu el niciodată bastonașe sau alte lucruri asemenea, ci l-am lăsat în ritmul său. E simplu.
Cititul mi se pare însă extrem de important. Da, atunci când citești efectiv te transpui în alte lumi, în lumea cărților citite, în lumi de basm. Cititul nu e influențat de școală, e independent de aceasta. Știe să citească, va ști să se descurce unde va merge, va putea citi un indicator, un mesaj, orice. Cum să se plictisească pentru că știe să citească?
Vorbirea la fel, mi se pare foarte importantă. Să știi să vorbești, să folosești neologisme, să găsești jocuri de cuvinte, orice. Lexicul e viu, se dezvoltă permenent și…cum credeți că se face asta? Ei bine da, chiar citind!
Calculatul, luat exact în ordinea asta, mi se pare important deoarece ne lovim mereu cel puțin de adunare și scădere. Când eram în facultate și am văzut o integrală pentru prima dată, mi-am pus mâinile în cap. Efectiv, mi-am pus mâinile în cap. Nu, eu nu m-am mai întâlnit de atunci cu integrale pe stradă, dar de adunare și scădere m-am tot izbit, iar asta m-a făcut să înțeleg că sunt lucruri necesare.
Cele trei noțiuni însă nu au constituit obiecte de studiu. În casă la mine nu a existat niciodată un program de tipul: mami, azi o oră avem citire, o oră mate, o oră mai știu eu ce. Nu, eu am făcut ce era de făcut fix când avea Vlăduț chef. Au fost momente când mă întreba probleme de matematică de pe toaletă. Sau la masă, sau pe drum. Nu, nu cred în ideea: lasă că o să înveți tu când o să fii mai mare.
Cum adică? Cum să învețe mai târziu când au am capacitatea de a explica adecvat vârstei? Nu îi voi spune niciodată ”lasă că înveți peste câțiva ani despre asta, mai așteaptă!” copilului meu care vrea să afle acum o informație. Sau cum, dacă îi e sete acum, eu îi dau să bea mâine? Sau peste câțiva ani? Am căutat să explic pentru vârsta lui, să cumpăr cărți care să îi vorbească clar și concis despre răspunsurile la întrebările lui.
Cel mai important lucru dintre toate…nu am forțat nimic. Multă lume crede că stăm cu orele să învățăm. În realitate trec 5 minute, dar 5 în care prin joacă asimilăm informații care ne rămân o viață.
Copiii sunt ca un burete și absorb informațiile. Unii mai repede, alții mai încet. Important este să nu uităm să lucrăm cu ei, pentru că roadele se văd la un moment dat. Copiii nu trebuie forțați, dar nici lăsați să învețe altădată. E vorba de a lucra cu respect și de a intui și afinitățile celui mic. Îi plac puzzle-urile? Lego? Cărțile? Orice se poate transforma în material de studiu prin joacă.
Da, copiii pot avea copilărie și pot să și învețe. Da, în același timp chiar. Au copilărie în mod cert, dar au nevoie și de informații. Poate că în final asta ar trebui să primeze și nu părerile aruncate doar așa…ca să fie.