Ce am scris despre...
M-am tot gândit zilele astea la cât e de frumos în casa și inima mea cu cei doi micuți ai mei și mi-am amintit că mă întreabă lumea cum e cu doi copii, sau cum pot face atâtea cu ei amândoi. Adevărul e că nu e chiar foarte ușor, mai ales că noi îi creștem singuri, nu avem bona sau bunicii disponibili, dar e minunat, pentru că eu văd acest lucru ca pe o oportunitate. Ca pe un privilegiu.
Cum e cu doi copii? E provocator. E cu temeri la început, dar cu certitudini pentru o viață, mai apoi. E cu râsete și plânsete, cu pupici și îmbrățisări și adesea cu mulțumiri fierbinți și recunoștință. E nemaipomenit și fenomenal, e grozav și nu m-am simțit niciodată atât de vie. Dar să începem cu începutul.
Cum va fi viața cu un nou-născut?
Asta cred că e o întrebare ce răsare în mintea oricărei mame care abia a aflat că va fi mamă, indiferent câți copii mai are. Când am aflat că vine Cristian, a fost pentru mine o bucurie imensă, pentru că îmi mai doream un copil. Firește, o a doua sarcină aduce cu sine și întrebări, nu doar bucurie. M-am întrebat dacă vom avea bani, dacă ne vom descurca… Dacă ne va afecta viața de până acum. Vlăduț deja era mai mare și mai independent, se făcuse deja mai ușor cu el…”cum va fi iar cu un nou-născut?”. M-am întrebat cum va fi, ”cum se va simți Vlăduț, Șerban, oare cum mă voi simți eu?” Cumva însă răspunsul în mintea mea apărea repede. ”Vom fi bine, îmi spuneam, iar eu mă voi simți cea mai minunată mămică.”
Poate că tocmai acest tonus al minții mă ajută azi, când deja băieții sunt suficient de mari să petreacă timp împreună. Cu toată sinceritatea, cred că felul în care arată familia mea acum e perfect. Adică cu toate întrebările, cu toate greutățile, cu toate provocările zilnice, tot cred că am cele mai mari binecuvântări.
Cum mă voi ocupa de amândoi?
M-am gândit mult la acest lucru, pentru că în general mă ocup eu de ei și de aceea mi-am făcut un plan în minte. ”Va fi grozav!”, mi-am zis, până când am înțeles că, la fel ca și în tinerețe, pot plănui cât vreau; pentru că n-o să se întâmple așa. Drept pentru care a trebuit să improvizez. Dacă în primele luni de bebelușie Cristian dormea și aveam timp să fac cu Vlădu anumite lucruri, acum, la 1 an și jumătate, timpul s-a redus considerabil.
Soluția mea a fost să mă organizez pe moment sau cu o seară înainte. De exemplu, în timpul cât am stat acasă, toți, o lume întreagă, iar grădinița se făcea online, eu aveam grijă să văd ce avem de făcut în ziua respectivă încă de dimineață, fără să pierd timpul. Știam că pe la ora 10 doarme Cris, așa că activitățile care l-ar fi interesat pe el le făceam exact atunci când dormea (tăiat, lipit, etc.). La trezirea sa, făceam activitățile care necesitau și dialog sau interacțiune.
După mese, îl integram și pe Cris în activitățile noastre. Pictam împreună, coloram, făceam ordine, orice, dar care să îl includă și pe el. Iar mai apoi, aveam un timp dedicat doar bebelușului, timp în care Vlădu avea liber să facă ce își dorea.
Sistemul de purtare ergonomic- un ajutor real!
La fel procedăm și acum, iar dacă improvizăm ceva, Cris este prezent și el. Acolo unde este nevoie ca Vladuț să facă singur anumite lucruri, sistemul de purtare este un real ajutor, pentru că în acest fel îl pot ajuta și eu, în vreme ce Cris poate privi direct din brațele mele. Sistemul de purtare, un Mamagolo Toddler la acest moment, o Manduca și un sling, când era mai mic, m-au ajutat foarte mult în ceea ce privește implicarea în treburile casnice. E o mobilitate mare pe care am primit-o o dată cu sistemele de purtare, pentru că mâinile mele sunt disponibile, nu e nevoie să țin strâns bebelușul. Astfel am putut găti, am putut să îl iau pe Vlăduț de la grădiniță, am putut scrie, am putut citi, am putut ieși la plimbare, am putut să mă joc cu Vlăduț atunci când am vrut, pentru că bebelușul era în siguranță mereu la pieptul meu.
Cu siguranță nu e ușor, însă încerc să spun că nu chiar Bau-Bau să faci activități cu doi copii. Cred că e nevoie să te organizezi bine. Să îți faci unghiile de seara și să bei cafeaua la prima oră. Firește, eu zic din punctul meu de vedere, al mamei care la al doilea bebe a văzut cum e să dormi toată noaptea când ai bebeluș. Ceea ce mă duce cu gândul la următorul aspect…
Somnul cu doi copii
Vlăduț, fiind și primul copil, ne-a solicitat destul de mult, aș zice. Nu prea dormea noaptea, așa cum nu o fac majoritatea bebelușilor. Cris însă este din acest punct de vedere la polul opus. Eu înțeleg că e greu să nu dormi, am trăit asta și chiar m-am temut la Cris că o vom lua de la capăt. Ba chiar în prima noapte acasă a plâns toată noaptea, eram toți în alertă, până când mi-a venit ideea să fac ceva. Îi pregătisem pătuțul, aranjasem tot, dar el plângea când îl puneam acolo. Așa că…l-am luat cu mine în pat. Vă spun sincer, era și mama mea de față, din acea seară, Cris nu a mai plâns niciodată noaptea și doarme împreună cu mine, cu Vlăduț și cu Serban. Am testat asta în fiecare seară. E un an jumătate de atunci, timp în care Cris are aceeași oră de culcare ca și Vlădut, nu mai târziu de ora 20:30- 21:00.
Aș spune că ora de culcare devine relevantă în acest articol, pentru că eu mi-am dorit să adoarmă amândoi fără să se deranjeze unul pe altul. Iar la noi a funcționat dormitul în același pat și astfel toată lumea doarme liniștită, exceptând, firește, situațiile în care unul dintre noi e bolnăvior.
Relația dintre cei doi copii- gelozia fratelui mai mare (sau a celui mic?)
În familia mea suntem 4 frați și mie mi se pare fabulos. Cu siguranță nu ne-am înțeles noi perfect în copilărie, însă la maturitate ne simțim lipsa și ne place să petrecem timp împreuna. Mi-am dorit și îmi doresc asta pentru copiii mei. Să fie un sprijin unul pentru celălalt, să conteze unul în viața celuilalt, să creadă în Dumnezeu și în familie.
La vârsta lor recunosc că nu e ușor. Am trecut și noi prin gelozia fratelui mai mare și e solicitantă. Trecem acum și prin gelozia fratelui mai mic și ajungem la concluzia că cel mai frumos e să ne bucurăm că cei mici ne iubesc atât de mult, de sincer și de curat. Le vorbim, și eu și tati, despre acceptare, înțelegere și iubire, și sperăm că toate aceste lucruri vor conta.
Ce văd însă eu e că Vlăduț a intrat foarte bine în rolul fratelui mai mare. El e cel care îi aduce apă lui Cris la masă, el e cel care îi înțelege gesturile când cel mic vede ceva ce vrea, el îi aduce o bucățică de hrană și lui, el îl învață adesea lucruri noi, el îi ține calea în parc, pentru ca cel mic să nu plece singur. Pe de altă parte, îl văd și pe Cristian foarte atașat de Vlăduț. Așa mic cum e, el îi cară scaunul ca să îl cheme la masă. El își duce castronul cu mâncare după ce a terminat masa, pentru că așa a văzut la fratele lui. El îl îmbrățișează și îl pupă, atunci când dă pe dinafară de dragoste. Da, deși se mai ceartă, ei se iubesc mult! Eu sunt lângă ei și văd toate astea, eu sunt lângă ei și îi supraveghez, iar uneori mă uit la ei și îi văd așa ca pe doi mici complici făcând mici năzdrăvănii.
Îi văd că vin amândoi pe furiș la mine în bucătărie când gătesc. Ei cred că nu îi văd, așa că strigă tare amândoi în spatele meu: Baaaauuuuu! Vă dați seama, eu mă sperii, că-s doi. Alteori vin și culeg gustările pe care le pun pe masă și se strigă unul pe altul, ca să se știe: căăăăăpșuni, Cris vino că avem căpșuni!
Vă zic, cu doi e minunat și probabil cu mai mulți e și mai și. Eu pot spune doar ce trăiesc eu, iar părerea mea e că orice teamă se sparge în momentul în care îi vezi pe cei mici împreună. Prima întâlnire a lor, pupatul burticii la plecare la grădiniță (așa făcea Vlăduț și spunea, Pa Cris!), felul în care se caută noaptea în pat, grija unuia față de altul….toate acestea nu au grad de comparație. Pentru mine nu au. E perfect cu copii. Unul, doi…e viață!