– Salut! Sunt Mona!
– Mona?!? Ăăăă….stai puțin! Nu ești aceeași Mona cu care am făcut cunoștință ieri? Cam tot pe vremea asta…
Mă uit și văd totuși o față cunoscută, în vreme ce părul se încăpățânează să îi ascundă fața. Mona, da. Mă uit la ea și îmi pare din ce în ce mai cunoscută. Ea e…am vorbit aseară…
– Mona, da. Ieri nu mă simțeam prea bine. Azi sunt însă o alta.
– Alta? Cum vine asta? mă sperie dialogul acesta, în timp ce mă și intrigă, iar cocktailul ăsta emoțional clar nu îmi face bine. În regulă, să îți fac jocul. Ce are Mona de ieri diferit de Mona de azi?
– O zi! Mi-a răspuns glumeț și șugubăț. O zi în plus. Una în care am avut ocazia să eșuez din nou în planurile mele, în timp ce învăț. O zi în care m-am luptat cu firea mea pentru a nu-mi mai fi frică. O zi în care am luat iar taurul de coarne, pentru că altcineva nu e acolo să o facă. O zi.
Eram din ce în ce mai confuză, așa că am aprins țigara uitându-mă în gol.
– O zi în plus în care știu că fumatul nu face bine… continuă Mona cea Nouă, cu o zi în plus.
Sudui printre dinți. Dar…pe de altă parte are dreptate, iar eu știu asta. De fapt nu o știu cât o simt. Așa că da, înjur de nervi pentru că îmi recunosc mie că are dreptate.
– Ești din viitor? întreb cu teamă, ferindu-mă de răspuns.
– Nu. Sunt prezentul. Sunt versiunea 13140. Și una dintre cele mai reușite. Am primit o resoftare când eram la versiunea 9500 și am făcut un upgrade. Am modificat setările de locație, am dat un restart emoțiilor și am rulat programul Work for life.
Râd. Țigara e pe jumătate fumată, și prin fum mă chinui să văd trăsăturile ei. Chipul e drăguț, dar văd linii fine pe frunte. Părul e negru și lung, dar parcă aseară era cu puțin mai scurt. Milimetric? Mi-am pierdut mințile, e clar, ce analiză fac și eu! E bucuroasă, iar ochii îi strălucesc. Oare de ce? E îmbrăcată neglijent azi, parcă ieri era mai aranjată. O fi obosită? Are ochii roșii…cât o fi dormit?
– Ok, Mona cea Nouă, versiunea 13140. Aseară nu ai apucat să vorbești cu mine, ai adormit. Explică-mi te rog, despre ce resoftare vorbești?
– Softul anterior includea studiile și viața de atunci. Am fost virusată mai apoi și asta mi-a afectat funcționalitatea, așa că a trebuit să facem o resoftare. Apoi, după ce am eliminat viața anterioară, am modificat locația…
– Adică te-ai mutat aici, în București…
– Corect.
– Și programul?
– Work for life. Adică a trebuie să învăț să mă descurc singură și să muncesc fără niciun ajutor. Mai exact…să muncesc pentru a trăi. Să învăț să fac asta.
– Oau! De cât timp faci asta?
– De la versiunea 9500 până în prezent.
Zâmbea. Era clar că pun întrebările bune, așa că am continuat.
– Nu cred că înțeleg cifrele astea. Cum se poate să existe 9500 de versiuni? Cine stă să le creeze? Cine le face upgrade în fiecare zi? E o muncă titanică.
– Mai exact 13140 versiuni, mă corectă rapid.
– Oh, da. Am uitat de versiunile de după resoftare. Ok, dar care e scopul? De ce atâtea versiuni?
– Pentru că fiecare versiune nouă este mai bună decât precedenta.
– Cum poți ști asta?
– Pentru că trăiesc. Și pentru că de la o zi la alta mai învăț ceva nou. Pot compara.
– Bine. Zi-mi ceva ce versiunea de aseară nu știa. Versiunea…13139. Râdeam, creadeam că reușesc să o prind, dar zâmbetul mi-a înghețat pe buze.
– Versiunea 13140 știe că în orice casă, indiferent cât de frumos ar părea din exterior, există probleme personale de care nu ai habar. Așa că e cel mai bine să-ți ții gura.
– Poftim? clar versiunea asta vorbea mai liber decât cea de aseară și cumva parcă mă regăseasm în tonul și cuvintele ei.
– Da. Am văzut mai devreme pe rețelele sociale un filmuleț cu o familie, în care deși totul părea roz, de fapt nu era. Și totuși nimeni nu știa, nici măcar familia.
– Mi se o aiureală. Și ce ar trebui să înțeleg din asta?
– Că e ok să spui lucrurilor pe nume. Să fii sincer cu tine, să te descoperi, să știi unde ești. Să fii real și cinstit cu tine însuți. Poate că la tine e mai bine decât la alții sau poate e mai rău. Însă nu ești în măsură să judeci, ci să afli cum să îmbunătățești situația ta. Dacă nu ai nimic frumos de spus, mai bine taci.
– Sună…motivațional. Dar stai. De ce abia la versiunea 13140 afli asta? Adică până acum nu știai asta?
– Abia acum am conștientizat. Ți-am spus, versiunile se schimbă de la o zi la alta. Versiunile mele trecute au făcut greșeli și au uitat adesea multe lucruri. Acum le redescoperim.
– Adica…versiunea 13140 ești tu, iar 13139 ești tot tu, dar cea de ieri.
– Da. Adică 36 de ani. Asta înseamnă versiunea 13140. Maine vei întâlni versiunea 13141, sperăm cu toții, mai înțeleaptă decât mine.
– Oh, înțeleg. Dar stai. Versiunile astea…au emoții?
– O, da! Ar fi trebuit să vezi versiunea 5100. Era devastată. Avea media 9.60 și fusese respinsă totuși la liceu cu nota asta, la admitere. Sau să fi văzut versiunea 9800. Era la un pas de moarte, din pricina unei gripe și se simțea atât de singură… Sau versiunea 11300, care era în pragul unei depresii. Sau versiunile moderne…
– Ce au versiunile moderne? Să înțeleg că fiecare număr coincide cu o zi. Ei bine acestea ce sunt?
– Aceste versiuni erau în culmea fericirii, deoarece atunci s-au născut copiii Monei.
– Copiii mei! Eu sunt Mona.
s-a lăsat liniștea…
Versiunea 13140 s-a întors pe o parte.
– Ce faci, te culci? Și cu mine cum rămâne?
– Vei adormi curând. Ar trebui să o faci, mâine te vei întâlni cu versiunea 13141. Aș vrea să te rog să îi spui să fie mai îngăduitoare. Și poate să ia o pauză, suntem din ce în ce mai obosite. Spune-i că ȘTIU și că o iubesc. Și că fiecare dintre noi facem tot ce putem pentru o versiune cât mai bună a TA.
Lacrimile mi-au năvălit pe obrajii uscați precum o ploaie torențială în deșert. Da, stăteam în pat și simțeam totuși că îmi fuge pământul de sub picioare. Nu am adormit.
Am rămas în întuneric singură…gândindu-mă la cea mai bună versiune a mea. Îmi văd cicatricile emoționale și îmi dau seama că le știu pe de rost. Pe unele le-am acoperit cu tatuaje. Pe altele le-am lăsat așa…pur și simplu la vedere, de parcă nici nu îmi mai pasă cât de mult se văd de sub hainele pe care copiii mei le cunosc cel mai bine.
Unde e cea mai bună variantă a mea, atunci când eu nu sunt eu? O caut. Lovesc cu o lopată în inima mea și-am transpirat și obosit de atâta muncă. Și caut, caut varianta aceea pentru a vedea unde zace ce e mai bun din mine, dar înțeleg repede că de fapt ea nu e în trecut, acolo unde scrijelesc de zor, ci în viitor, prin lucrurile pe care le fac în fiecare zi pentru mine și pentru cei din jurul meu.
Azi sunt versiunea 13140. Maine sunt 13141.
Salut. Sunt Mona…